Monografia localitatii Dumbravita

on .

GHEORGHE T. PRICOP - MONOGRAFIA LOCALITĂŢII DUMBRĂVIŢA, ED. GUTINUL, BAIA MARE, 2011

Atestare documentară, Toponimie, Istorie

P1050381-1Localitatea Dumbrăviţa este atestată documentar din anul 1411, sub denumirea de Dobrawycha, fiind pomenită în continuare de mai multe ori, cu acelaşi nume – cu mici modificări, la 1491 Dobrawycza, în 1601 Dobravicza, la 1820-1851 Dobrawicza.
Unul din actele de atestare a localităţii Dumbrăviţa este şi actul prin care Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei, Boemiei şi împărat roman în intervalul de la 31 martie 1387 până la 9 decembrie 1433, donează despotului sârb Ştefan Lazarovici, în schimbul unui oraş de la Marea Adriatică, în anul 1411, oraşul Baia Mare, minele de aur şi 14 sate din jurul oraşului, între care şi Dumbrăviţa, care până atunci aparţinea de Ţara Chioarului.
În anul 1913, în urma apariţiei unor legi aspre, elaborate de stăpânirea austro-ungară când tuturor satelor din Transilvania şi Maramureş le-au fost schimbate numele ce-l purtau de veacuri cu nume noi, de provenienţă maghiară, Dumbrăviţa a primit numele de Szakallas-dombo, care în 1918 a fost din nou schimbat cu nume românesc. Numele, ce suna atât de frumos şi românesc, l-a primit de la primii locuitori aşezaţi aici, după numele poienii de pe malul Lăpuşului ce făcea hotar cu râul Chechişel. Avea cel mai fertil teren pe care locuitorii aşezaţi aici, cultivau cereale şi căruia îi spuneau „Dumbravă”. Cei aşezaţi aici fiind mereu în căutare de noi terenuri au pornit şi pe apa Chechişelului spre izvoarele lui, găsind încă o poiană frumoasă, mai puţin fertilă, dar care nu lasă trecătorii în timpul verii să nu poposească aici, în mijlocul florilor de iarbă grasă cu aerul înmiresmat, cu izvoare de ape cristaline, pe care au numit-o „Dumbrăviţa”. Numele localităţii Dumbrăviţa este curat românesc şi l-a purtat veacuri de-a rândul, atestând că localitatea a fost întemeiată de români, ţărani liberi.
O dovadă că aceste meleaguri au fost locuite de români este numele apelor ca: Valea Bârgăului, Valea Pădurii, Valea Porcului, Valea Ogrăzilor etc. La fel numele părţilor de hotar: Muncel, Hotară, Moine, Ciungi, Lazuri, Mociră, Şes etc, toate acestea sunt dovezi că localitatea Dumbrăviţa a fost întemeiată şi locuită de români. Pe aici cobora Grigore Pintea Viteazul cu oştenii lui în drumul lor spre cetatea Chioarului, de aici avea el şi oşteni înrolaţi în ceata lui. Casa Marcului era numită casă de sfat, punct de legătură aflat la jumătatea drumului dintre Budeşti şi Cetatea Chioar.
Istoria acestei localităţi este strâns legată secole de-a rândul de cea a oraşului Baia Mare, Aproape toţi cei care au stăpânit oraşul Rivuli Dominarul (Baia Mare) şi târgul Medius Mons (Baia Sprie), au călcat şi stăpânit şi localitatea Dumbrăviţa. Fiind aşezată la răscruce de drumuri şi în hotar cu Ţara Chioarului, de al cărei trecut istoric mai este legată periodic prin secolele XII-XIV şi o perioadă în secolul al XX-lea, prezenta o deosebită importanţă.
Localitatea favorizată de poziţia sa geografică, de bogăţia solului, de clima blândă prielnică, a asigurat condiţii bune pentru întemeierea unei aşezări omeneşti încă din vremuri îndepărtate.


Originea satelor şi denumire, hotare, statut şi obligaţii feudale, evenimente

În prima jumătate a secolului al XVI-lea, 14 sate din jurul oraşului Baia Mare sunt trecute definitiv la domeniul Baia Mare. Din domeniu făceau parte: Dumbrăviţa, Rus, Unguraş, Şindreşti, Dăneşti, Plopiş, Şurdeşti, Groşi, Chechiş, Şişeşti, Mocira, Ferneziu, Firiza şi Ocoliş, iar mai târziu se adaugă şi Bontăieni şi Negreia. Atunci a primit şi numele de „Fisculaş”. Acolo unde s-a pus o rezistenţă mare, unde s-au înregistrat împotriviri, a fost colonizată populaţia maghiară, care a primit cele mai bune părţi de hotar, precum şi în satele Dumbrăviţa şi Unguraş, iar românii s-au retras la margini şi în păduri.
Aceştia, pe lângă agricultură, munceau şi în minele din jur. Treptat, au părăsit satele, aşezându-se în oraşele Baia Mare şi Baia Sprie. Coloniştii unguri rămaşi în cele douăa sate, Dumbrăviţa şi Unguraş, au trăit în strânse legături cu românii, ajutându-se reciproc, dar şi asimilându-se acestora.


Cultură şi religie. Activitatea religioasă.


biserica de piatra si zid Carbunari 1888Din vremuri îndepărtate, locuitorii localităţii Dumbrăviţa au aparţinut cultului religios ortodox, singurul şi primul mijloc de cultură. Sub principii maghiari independenţi ai Transilvaniei, cărora le erau supuşi toţi românii din părţile Ungariei, biserica românească în veacul al XV-lea şi al XVII-lea a trecut prin foarte grele încercări şi prin mari pericole, datorită protestantismului ajuns la putere covârşitoare. Poporul era îndemnat să-şi părăsească biserica ori prin momeli ori prin ameninţarea de a-şi pierde averea moştenită de la părinţi.
În această deplorabilă stare, Biserica Românească din Ardeal era presată spre o Uniune cu Biserica Ungară Calvinească, atunci când Transilvania ajunsese în 1691 sub sceptrul casei de Habsburg.
Localitatea Dumbrăviţa şi toate satele aparţinătoare domeniului Baia Mare au fost supuse unui tratament mai sever din partea oficialităţilor şi a preoţilor iezuiţi care, pentru a slăbi rezistenţa credincioşilor, le mai făceau şi promisiuni că le vor zidi biserici noi de piatră.
În această perioadă Dumbrăviţa avea două biserici: una de lemn, zidită cu mulţi ani în urmă, şi una de piatră. Prima era a românilor de credinţă ortodoxă, cea de piatră a celor de naţionalitate maghiară, rămaşi foarte puţini la număr. Prima se afla lângă cimitirul de la Xentea Brânzei (azi ograda lui Brânzei Dumitru), iar cealaltă lângă cimitirul vechi (Botoş Avram).
Unirea românilor cu Roma a provocat multe greutăţi stăpânirii din acele timpuri, românii prin lupta lor reuşind să se separeu de biserica pur catolică, obţinând dreptul de a se numi greco-catolici.
În anul 1701, biserica de lemn din Dumbrăviţa este cumpărată de Ioana, preoteasa Perhaiţa din Libotin şi transportată în Dobricul Lăpuşului, unde se găseşte şi azi ca monument istoric. Timp de aproape 15 ani, parohia localităţii Dumbrăviţa şi a satelor din jur a fost cârmuită de episcopia Bălgradului (Alba Iulia). În 1713, episcopia Bălgradului este desfiinţată, iar parohia din Dumbrăviţa şi satele din jur sunt anexate episcopiei Oradea. Aceste parohii au stat sub ocârmuirea episcopiei Oradea timp de 26 de ani, când 94 de parohii româneşti, între care şi cea din Dumbrăviţa, prin decizia stăpânirii au fost trecute la episcopia ruteană a Muncaciului, cu reşedinţa la Uzgorod (Ungvar). Românii din cele 94 de parohii au stat sub ocârmuirea ruteană vreme de 114 ani.
Adunarea genrală a naţiunei române din Transilvania ţinută pe câmpul Libertăţii în Blaj la 1848 în şedinţa a doua din 4/16 mai, între cererile poporului român sub puntul 2 al protocolului hotărăşte următoarele: „Naţiunea română pretinde ca Biserica Română, fără deosebire de confesiune, să fie şi să rămână liberă, independentă de orice altă biserică, egală în drepturi şi foloase cu celelalte biserici ale Transilvaniei. Ea cere restabilirea Mitropoliei Române şi a Sinodului general anual după vechiul drept, în care sinod să fie deputaţi bisericeşti şi mireni, În acelaşi Sinod să se aleagă şi episcopi româneşti liberi prin majoritatea voturilor fără candidare”. Împăratul Francisc Iosif prin cherograful din 12 decembrie 1850, publicat numia la 12 februarie 1851, a decretat reînfiinţarea Mitropoliei de Alba Iulia pentru românii Uniţi cu Biserica Romei şi înfiinţarea altor două episcopii noi, una cu reşedinţa la Gherla iar alta cu reşedinţa la Lugoj.


Învăţământul

Învăţământul în localitatea Dumbrăviţa, ca şi pe întreg teritoriul locuit de români în Imperiul Austriac, se dezvoltă în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, sub prescripţiile absolutismului luminat al împăraţilor din Viena. În acest scop, Curtea a înfiinţat, în 1760, Comisia aulică de învăţământ. În deceniile anterioare ale anului 1760, învăţământul se făcea de către preoţii şi călugării iezuiţi, care dominau şi localitatea Dumbrăviţa. Legile date de stăpânirea habsburgică în anii 1770-1775 permiteau românilor să aibă şcolile lor confesionale.
Împăratul Iosih al II-lea stabileşte în 1787 ca limbă de predare în şcoli limba germană, fără să ţină seama de legile date anterior, între 1770-1775.
În ciuda legilor date de stăpânirea habsburgică şi a decretului din 1787, autorităţile maghiare aduc o hotărâre în anul 1790, în sensul că: „Să se introducă oficial în registre întrebuinţarea limbii maghiare”.
În anul 1900, doi tineri din Dumbrăviţa, Avram Lupan şi Pavel Rogojan, meşteri dulgheri şi care cunoşteau mai multă carte, îndrumaţi de preoţii Vasile Lucaciu şi Dimitrie Cionte, construiesc o şcoală din lemn, din fondurile bisericii, ce este numită „Şcoala confesională greco-catolică”

Arhitectura

În localitatea Dumbrăviţa şi în toată depresiunea văii Chechişelului s-a dezvoltat o arhitectură populară în lemn de foarte veche tradiţie. Se ştie că aici, în urmă cu două-trei secole, gospodăriile locuitorilor erau construite din trunchiuri de lemn rotund de la 15-20 cm grosime. Începând cu secolul al XVII-lea tehnica se schimbă, cadele fiind făcute din grinzi fasonate de stejar şi gorun, unele de dimensiuni uriaşe, care dau locuinţelor o masivitate impresionantă.
Casele aveau două camere şi tindă, prispă în faţă şi lateral, care mai târziu a devenit la modă, cu stâlpi sculptaţi şi târnaţ închis cu scânduri încrustate, din care mai există şi azi. La început acoperişurile erau din paie în formă ţuguiată, mai târziu cu draniţă şi şindrilă.
În interiorul caselor ţărăneşti totul era lucrat de mâna harnicelor ţărăncuţe, exprimând o fantezie bogată, un bun simţ artistic şi estetic, îmbinat cu nevoia de ordin funcţional al obiectului în raport cu locul pe care-l ocupă.

Portul

Bărbaţii purtau în timp de iarnă sumane şi cioareci de lână, cojoace şi căciuli de miel, încălţaţi cu opinci de piele, iar vara purtau cămăşi din pânză de cânepă, mai târziu ţesută cu bumbac. Purtau pălării de paie şi umblau desculţi. Totul era lucrat de ei şi soţiile lor. Femeile purtau rochii şi cătrinţe tot din lână, gube de două tipuri: cu şuviţe (biţi) şi fără şuviţe (pocoase), cojoace închise cu nasturi şi înflorate cu lână vopsită în diferite culori şi încălţate cu opinci de piele. Vara purtau cămaşă şi poale largi lucrate cu multă pricepere de mâna lor, umblau desculţe, iar care erau mai înstărite, în sărbători, purtau ghete sau sandale.

Contacteaza-ne

  • Str. Principala Nr. 244A
  • Dumbravita
  • Maramures
  • 437145
  • Romania

Urmareste-ne pe Facebook

facebook